ncepând cu anul 1.000 î.Hr. şi până în secolul I î.Hr., pe teritoriul României de astăzi, pe atunci Dacia, sunt evidenţiate de izvoarele arheologice şi istorice diferite uniuni de triburi daco-getice, mai importante fiind cele de sub conducerea Regelui Dromichaites (sfârşitul sec.IV î.Hr. - începutul sec. III î.Hr.), precum şi a regilor Oroles şi Rubobostes (prima jumătate a sec. II î.Hr.). Daco-geţii erau caracterizaţi de către istoricul Herodot drept "cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci". În secolul I î.Hr., sub stăpânirea Regelui Burebista (82-44 î.Hr.), s-a format primul stat dac unitar centralizat, care ameninţa şi interesele regionale ale Imperiului Roman. Limitele statului dac erau, în Nord: Carpaţii Păduroşi, în Est: Pontul Euxin şi gurile râului Bug, în Sud: munţii Haemus, în Vest: confluenţa râului Morava cu Dunărea Mijlocie. Împăratul roman Iulius Cezar a plănuit o campanie împotriva dacilor, dar a fost asasinat în 44 î.Hr.. Câteva luni mai târziu, Regele Burebista a avut parte de aceeaşi soartă, fiind asasinat de unul dintre slujitorii săi. Statul dac a fost divizat, dar s-a unificat din nou în anul 87 d.Hr., sub conducerea Regelui Decebal. Noul stat dac a susţinut o serie de bătălii cu Imperiul Roman, fiind în final cucerit în anul 106 d.Hr. de Împăratul roman Traian. Cele mai importante momente ale acestor lupte sunt evidenţiate pe Columna lui Traian din Roma, realizată de către cel mai mare arhitect al acelor timpuri - Apolodor din Damasc - realizator şi al primului pod peste Dunăre, de la Drobeta. Întâlnindu-se cu invazii succesive ale triburilor germanice, administraţia romană s-a retras din provincie două secole mai târziu, în anul 271 d.Hr., fiind considerat drept anul "Retragerii Aureliene". Petrecută în timpul Impăratului Aurelian, "retragerea" a semnificat de fapt o reaşezare strategică a graniţelor de la Dunăre ale imperiului pentru o administraţie mai eficientă şi apărare mai eficace a provinciilor din această zonă. Din Dacia de la nord de Dunăre au fost retrase doar elementele de ocupaţie (armata), însă coloniştii şi alte elemente de populaţie romană care apucaseră deja să întemeieze oraşe şi o viaţă socială solidă împreună cu populaţia locală de sorginte tracică au ramas în continuare pe acest teritoriu, astfel că pe la anul 600 d.Hr. etnogeneza românească este finalizată.ncepând cu anul 1.000 î.Hr. şi până în secolul I î.Hr., pe teritoriul României de astăzi, pe atunci Dacia, sunt evidenţiate de izvoarele arheologice şi istorice diferite uniuni de triburi daco-getice, mai importante fiind cele de sub conducerea Regelui Dromichaites (sfârşitul sec.IV î.Hr. - începutul sec. III î.Hr.), precum şi a regilor Oroles şi Rubobostes (prima jumătate a sec. II î.Hr.). Daco-geţii erau caracterizaţi de către istoricul Herodot drept "cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci". În secolul I î.Hr., sub stăpânirea Regelui Burebista (82-44 î.Hr.), s-a format primul stat dac unitar centralizat, care ameninţa şi interesele regionale ale Imperiului Roman. Limitele statului dac erau, în Nord: Carpaţii Păduroşi, în Est: Pontul Euxin şi gurile râului Bug, în Sud: munţii Haemus, în Vest: confluenţa râului Morava cu Dunărea Mijlocie. Împăratul roman Iulius Cezar a plănuit o campanie împotriva dacilor, dar a fost asasinat în 44 î.Hr.. Câteva luni mai târziu, Regele Burebista a avut parte de aceeaşi soartă, fiind asasinat de unul dintre slujitorii săi. Statul dac a fost divizat, dar s-a unificat din nou în anul 87 d.Hr., sub conducerea Regelui Decebal. Noul stat dac a susţinut o serie de bătălii cu Imperiul Roman, fiind în final cucerit în anul 106 d.Hr. de Împăratul roman Traian. Cele mai importante momente ale acestor lupte sunt evidenţiate pe Columna lui Traian din Roma, realizată de către cel mai mare arhitect al acelor timpuri - Apolodor din Damasc - realizator şi al primului pod peste Dunăre, de la Drobeta. Întâlnindu-se cu invazii succesive ale triburilor germanice, administraţia romană s-a retras din provincie două secole mai târziu, în anul 271 d.Hr., fiind considerat drept anul "Retragerii Aureliene". Petrecută în timpul Impăratului Aurelian, "retragerea" a semnificat de fapt o reaşezare strategică a graniţelor de la Dunăre ale imperiului pentru o administraţie mai eficientă şi apărare mai eficace a provinciilor din această zonă. Din Dacia de la nord de Dunăre au fost retrase doar elementele de ocupaţie (armata), însă coloniştii şi alte elemente de populaţie romană care apucaseră deja să întemeieze oraşe şi o viaţă socială solidă împreună cu populaţia locală de sorginte tracică au ramas în continuare pe acest teritoriu, astfel că pe la anul 600 d.Hr. etnogeneza românească este finalizată.